Réthy Andor - Váczy Leona: Magyar irodalom románul. Könyvészet 1830-1970 (Bukarest, 1983)
Köllő Károly: A magyar irodalom román fogadtatásának másfél évszázada
Studiu introductiv toricilor literari ieşeni şi a apărut sub îngrijirea Editurii Academiei R.S.R. în 1979. Volumul in-quarto, avînd 1000 de pagini (XXXII—973) cu 1311 articole analitice, cu referinţe bibliografice la sfîrşit, prezintă o largă panoramă a dezvoltării literaturii române, începînd cu monumentele de limbă pînă la împămîntenirea curentelor literare moderne, în care — date fiind condiţiile istorice ale vieţii poporului român — traducerile au avut o importanţă deosebită. Spre a sublinia însemnătatea acestui factor, la sfîrşitul volumului se dă un Indice de autori străini traduşi, menţionîndu-se datele bibliografice şi naţionalitatea acestora. Deşi repertoriul nu este exhaustiv — de vreme ce nu s-au luat în considerare decît traducerile mai reprezentative din perspectiva culturii româneşti — el oferă cititorului criteriile care au determinat de-a lungul veacurilor receptarea valorilor literare străine. Din această înşiruire rezultă, bunăoară, că pînă la sfîrşitul secolului trecut, alături de literatura franceză cu a cărei largă audienţă nici o literatură europeană modernă nu ar fi putut concura, literatura maghiară s-a bucurat de un interes deosebit din partea traducătorilor. Lista scriitorilor maghiari tălmăciţi în limba română se deschide cu Fazekas Mihály, care aparţinea încă iluminismului, urmează apoi personalităţile filonului clasic al secolului, firul închizîndu-se cu Lengyel Menyhért és Molnár Ferenc, care au acumulat nenumărate succese pe marile scene ale lumii. Nu este lipsit de interes să observăm — în lumina aprecierilor din Dicţionarul literaturii române... — şi felul în care o problemă internă a literaturii române stimulează la muncă pe cei 23 de traducători: pentru Miron Pompiliu, de exemplu, tonul simplu, lipsit de artificii al poeziilor lui Arany János és Petőfi Sándor întruchipează desăvîrșirea firească a folclorului ridicat la nivelul poeziei culte, în timp ce Paul Gusty a pus spectacolele bucureştene cu Taifun şi Diavolul în slujba propriilor sale tendinţe în dramaturgia modernă.128 O piatră de hotar în procesul receptării române a literaturii maghiare reprezintă cele patru volume de Antologia literaturii maghiare (1965—1969), în a cărei prefaţă, Mihai Beniuc scrie: „Ca şi literatura românească, are un trunchi în vasta creaţie folclorică, pe care poezia şi proza cultă se altoieşte... marii exponenţi ai idealurilor naţionale din timpurile mai aproape de noi şi-au însuşit esenţialul din trecutul păstrat în inima poporului şi a înaintaşilor şi şi-au altoit viziunea lor proprie sub verbul epocii pe tulpina străbună.“ Aceeaşi idee o dezvoltă Mihai Beniuc cu un an mai tîrziu în referatul ţinut cu ocazia anchetei Poezie maghiară — poezie europeană: „Chiar dacă n-ar fi avut un Petőfi, Ady sau József Attila, poezia maghiară — din ultimul veac cel puţin — s-ar fi integrat prin aspiraţiile ei în sfera de atracţie a universalităţii şi a umanităţii. Nu numai aceste trei nume însemnează poezia maghiară. Poezia maghiară nu se poate epuiza niciodată, căci ea se hrăneşte din forţele vii ale poporului maghiar.“129 128 Cf. op. cit. VI; NB. Gazeta lui I. Heliade-Rădulescu, Curierul românesc, semnalează deja şi traducerea rămasă în manuscris a romanului întitulat Abafi de Jósika Miklós, Cf. loc cit. 1845, 320. 129 Beniuc, Mihai: Cuvânt pentru literatura maghiară. In: Antologia literaturii maghiare I. Antologare de Lőrinczi László, Majtényi Erik, Szász János. Redactor